In ciuda aparentelor anglo-saxone, termenul "toast" e de origine franceza: la tostée (din latinescul tostus - prajit) desemna in Evul Mediu o felie de paine prajita.
Pe atunci se obisnuia ca mesenii sa ridice paharul inainte de a bea. O singura cupa era suficienta: se inmuia in ea o felie de paine cu mirodenii si cupa trecea de la un conviv la altul. Masura de precautie impotriva otravirii sau modalitate de a imparti painea si vinul!
Adoptata apoi de englezi practica a dobandit o alta semnificatie, aceea de a bea in sanatatea unei doamne. Ulterior a fost preluata si in alte limbi, sub forma anglicizata "a tine un toast".
Deseori toastul este rostit la incheierea unui discurs. Raspandit in numeroase tari, obiceiul este mai rar intalnit in Franta, poate pentru ca aici oamenii beau si fara ocazii speciale. La finele discursului, participantii beau in sanatatea unei persoane, a unei familii, a unei comunitati: "Sa ridicam impreuna paharul pentru reusita acestui proiect, care ne-a adunat pe toti astazi, aici ..."
Paharele se ciocnesc discret, fara a le lovi unul de altul cu zgomot. Odata toastul tinut, luam o inghititura, apoi asezam paharul pe masa, fara a-l tranti, chiar daca peste cateva clipe il vom goli. Veselele urari de "Noroc!" se folosesc la mesele in familie sau intre prieteni.
Un frumos obicei german cere sa se ridice paharul la inceputul mesei: asteptati gazda sa va invite sa beti, priviti-i pe ceilalti convivi, luati o inghititura, apoi ridicati din nou paharul. Acest toast tacut devine un dialog al ochilor.
Savoir-vivre, enciclopedie de stil si eleganta – Sabine Denuelle
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu